De mentionat, inainte de orice: azi am avut iar marea lucrare la economie, insa ma cam indoiesc ca voi pastra sirul imaculat de zeciuri, desi sunt treaza de la 3:00 A-fucking-M, pentru a repeta (hai sa fiu corecta: pt a invata doua capitole pe care le stiam prea putin). Asta e, muza creatoare n-a fost cu mine la rasaritul soarelui.

Am zis ca scriu toate prostiile cu liniuta si le dezbat. Pai am facut asta, pe spatele caietului de franceza. Acum sa transcriu:

-dat cu barbia de coltul biroului

-taiat genunchi in chiuveta

-picata ca din cer in grupa de germana cu oameni ce o invatau de 9-10 ani, iar eu de mai putin de 1 an

-”Retineti-mi fata!”

-tu vorbesti la telefon, eu am impresia ca vorbesti cu mine si chiar intretin o conversatie ceva timp

-traduceri si adaptari

-”Cine e dobitocul ala care si-a scris numele tau pe lucrarea lui?”

-poza pentru diploma de 10 clase

-calatoria cu trenul catre Bucuresti

Incep, desi sigur nu termin tot, fiind cam chioara de somn. (Moment in care imi cer scuze pentru greselile gramaticale din postul trecut, am sa le corectez. Candva.)

Care-i reteta pentru a arata stupid cand te intalnesti cu cineva careia vrei sa-i faci impresie buna? Da’ e simplistic! Trebuie doar sa te aranjezi bine de tot, sa te grabesti sa ajungi la timp, sa iti doresti nespus sa nu apara nimic care sa faca lucrurile sa mearga prost si sa ai parchet in camera ta. Eu am avut grija sa respect toti pasii si am reusit! Asa ca, incercand sa ajung macar o data in viata asta la timp, am facut un mare salt din balcon, unde era oglinda, pana in camera mea (care are parchet pe jos, normal). Cu o nemaipomenita precizie, am aterizat pe un papuc, care a alunecat gratios, facandu-ma sa-mi pierd echilibrul. Multumita legilor fizicii (si ale lui Murphy, intre noi fie vorba) am facut o schema cu adevarat artistica, rasucindu-ma si apropiindu-ma din ce in ce mai mult de podea. Dar nu disperati, ca n-am cazut! Contactul fata-parchet a fost oprit de coltul biroului, care a avut grija sa-mi retina la sine barbia. In traducere: da, am atat de mult talent, incat am reusit sa dau cu barbia in coltul (dureros de ascutit) biroului meu, sa-mi fac ditamai buba, pe care s-o acopar cu mini-plasturi rotunzi. Bine, un singur mini-plasture rotund. Am incercat sa ma conving ca nu arat stupid, dar am lasat-o balta in  momentul in care m-am privit in oglinda..

Povesteam candva ca m-am taiat in robinet. Ei, se pare ca am dezvoltat o predilectie catre autoschingiuirea cu ajutorul instrumentului chiuveta. Astfel ca, mergand sa ma schimb (eram la mare) si dand sa-mi iau pantaloni pe mine, am ridicat genunchiul fix in cioburile ramase din ceea ce fusese cu 5 min inainte (ca un destept s-o doboare) o chiuveta. Frumos curgea el, sangele, pe piciorul meu. Frumos mi se mai facea mie rau, gratie hemofobiei mele. Vazandu-ma schiopatand catre ea, Ana remarca “Zece minute te las singura si uite ce faci! Eram sigura ca strigatul ala era al tau.” Ce pot spune, prietenii mei buni ma cunosc. N-are rost sa mai spun cat de estetic arata acea cicatrice pe genunchiul meu acum. Domnisoara sadea, asta sunt.

Am revizitat Austria vara asta (multumesc, mama..), expediata intr-o tabara de germana. Si ca in orice tabara, se fac si cursuri. Asa ca a trebuit sa sustin o mica testare inainte, sa hotarasca nemtalaii in ce categorie sa ma puna. Dupa ce am predat fisa cu testul, m-am gandit ca vor trebui sa faca o grupa speciala pt mine, numita “retarded”. De unde soc si stupoare, ziua urmatoare, Oana e cap de lista la grupa de intermediari. Dupa ce ma conving ca nu-i o greseala, intru la zisul curs si incep intrebarile de rigoare: De cati ani studiati germana? “7 ani”, “8 ani”, “10 ani”. Ei, fir-ar. “Aproximativ un an..”. And then awkward silence. Da, ma, sunt un geniu latent, ok?! Invat limbile straine foarte repede si am cel mai nesimtit noroc posibil. Yuhuuu.

Cum ziceam, nu termin azi. Poate maine-poimaine, candva in viitorul apropiat.

Mai rezum una singura: Iarna. Predeal. MTV cu melodii idioate. Eu vorbind cu prietenul meu de atunci: “Ce canta duduia asta aici suna ca si cum ‘mda, m-as culca cu tine, dar pacat ca ne-am despartit’”. Din spatele meu reverbereaza un glas nervos: “Cat de NESIMTITA poti fi!”. Ma intorc incet si dau nas in nas cu o persoana tare siderata de ceea ce tocmai zisesem, o persoana care nu prinsese inceputul conversatiei. “A..eu doar ii traduceam..”, baigui eu. “A..atunci e in regula.”. Ok, super, nu mai sunt nesimtita, yay!

Ma, eu chiar mor de somn aici. Ma duc sa trag pe dreapta si mda, forta fie cu mine maine, cand aflu mizeria de nota la economie.

P.S.: M-am si majorat intre cele doua posturi, party hardy, ca la 18 ani. Unde mi-am spart usor capul si am observat abia dimineata urmatoare. Contrar aparentelor, eu chiar am baut apa minerala toata noaptea. Si atat. Insa da, trebuia sa mai fac ceva de genul, ca sa ma mentin si sa-mi demonstrez ca lupul isi schimba statutul social, dar naravul ba.

Am inceput plastic. Ar fi bune niste explicatii ale indelungatei mele absente? Ar fi, dar n-am. Vestea buna este ca debaraua mea (a.k.a camera) este inca destul de micuta incat sa nu-mi pot pierde definitiv mintile in ea. Sfarsesc prin a le gasi dupa cate o perioada de cautari si eforturi continue. Asa ca acum sunt intr-o perioada a realizarilor, a gasirilor, regasirilor (si ale cautarilor de negasire, XI H-ul stie, din pacate), perioada in care mi-am adus aminte cat de bine e sa nu te iei in serios si sa faci haz de tot ce faci, fie stralucit, fie..mai putin inspirat. Iar cum eu sunt, de obicei, target pt situatii aberante..

Incepem descrescator. Pazea.

Weekend-ul ce tocmai a trecut poate fi incoronat cu brio drept WEEKEND-UL ABERATIILOR. Sambata: mers in targucci, luat inel in ideea ca sigur sta pe degetul mare, daca pe altul nu. Descoperit ulterior ca m-am inselat, prin cateva tentative ale sale de alunecare, in cautarea unui purtator mai bun, poate. Luat pulover H&M negru, marime S. Descoperit ca e de barbati (fi-ar natia a naiba si pune-mi-as ochelari cu fund de borcan, dar lasa, ca poate nu se observa). Cheltuit mai mult decat permite buzunarul. Mers la biliard. Facut de ras si aratat ca si cum nu as fi pus in viata mea mana pe tac. Impiedicat de ultima scara si intins pe jos. Trecut nene pe langa mine si ras (pai, da, sa razi, ti-ar rasul sa-ti fie. Nu t “sa te ajut, toanta pamantului?”, nu tu “ai patit ceva, fiinta bleaga?”). Urcat in autobuz si coborat cu o statie mai devreme (de ce, Sfinte, am facut asta? Lumineaza-ma, ca eu nu pot sa pricep, oricat m-as concentra. Dar pe ce sa ma concentrez? In emisfera mea s-a facut usor intuneric si nu prea mai nimeresc drumul drept, daramite corectitudinea lucrurilor. Sa-mi traga cineva pluta cu care m-am dus mai departe ca de obicei in apoi in ape mai calme, va rog!). Spalat haine la mana cu harnicia furnicii. Pus la uscat pe calorifer. Intrat in camera si avut moment de stupoare (ba, fratioare, stiam ca sunt desteapta, dar nici chiar asa! Adica nu puteam si eu sa le storc inainte sa le pun la uscat?!!?). Luat mop si servetele si uscat parchet.  Calcat o rochie si calcat si degetul (daca nu ma ardeam si cu ala nu era ziua completa). Mers la concert Luna Amara si stat afara, in frig, pana intrat oameni cu rezervari (bine ca am fost eu vigilenta si am facut rezervare. Din parti. Da’ ce, tu mergi la concert ca sa dai din cap pe scaun, la masa?!). Plecat de la concert si asteptat taxi. Trecut persoana pe langa un gard pe care sedea un pahar cu cafea. Varsat cafeaua in bocancul meu (RECE CA GHEATAAA PE CANCERUL CARE ERA AFARA), varsat nici macar o picatura pe zisa persoana. Coborat din taxi si mers in puterea noptii catre casa. Fosnit frunze si urlat vant. Grabit pas catre casa pe motiv de cresterea a palpitatiilor inimii (si ce daca fac acum-acum 18 ani? N-am voie sa ma mai speri noaptea de zgomote suspecte?!).

Duminica: zi putin mai serioasa, in afara luptelor acerbe cu conexiunea la internet, zi nedemna de mentionat, pt ca ma streseaza automat.

Ce-am mai facut interesant in ultima vreme? Am incurcat strugurelul cu lipiciul de data asta. Am mers intr-o noua serie de campuri, unde am avut parte de cele mai..fercite treziri matinale (si de cele mai..frumoase curse de tarat Oana cu sacul de dormit afara din cort), am mai aflat inca o data care-i faza cu Calea Lactee si cum curgea ea ca un lapte, te-nteleg,  ascultand Pink Floyd si dardain de frig, dar privind cerul cu multa concentrare si chinuindu-ma sa pricep ce incerci sa-mi transmiti, de fapt, am cantat Pink Floyd pe plaja, am vazut rasarituri si apusuri, am inotat noaptea si dis-de-dimineata. Am reajuns pe Cindrel si am mancat afine pana am explodat. Fata mea a fost atinsa cu..acea mana, multumesc Akazonex. Ba, sincer, sunt absolut sigura ca am facut mai multe, dar la ora asta nu mai stiu. Jur pe rosu sa le scriu pe o lista, cu liniuta si sa vin aici si sa le insir, ca un copil cuminte si silitor ce sunt.

Ca sa nu fie postul prea degeaba, o sa amintesc de un fost personaj al clasei mele, unul de neuitat. Trasaturi fizice: siret legat in par, colanti cu dantela, cizme pe jumatate inchise, proportii..ei bine, proportiile se schimba in timp, sa nu generalizam. Trasaturi morale: excelent actor, excelent dramaturg, excelent poet, excelent facator de citate memorabile pe banda, excelent cititor in suflete. Citate celebre: “am sa va biciuiesc spre lectura!”, “am sa va ajut sa va sloboziti cu fericire!”, “Eminescu convietuia cu purecii, dar ii placea si merele”, “femininul berbecului este berbecoaie”, “Ion era un nenorocit betiv si Ana era un personaj de umplutura”, “tu, Oana, zambesti tuturor cu nurii tai”, “Lica Samadaul era un personaj cam pe la 36 de ani spre 50″, “este ca o..oo..o cautare de negasire”, “eu sunt poeta pasare”, “Rebreanu scrie slove precum verdele din spuma marii”, “Maitreyi era indragostita de un copac”, “am intalnit un scorpion care m-a tras de picioare si mi-a aranjat registrele” (“Ei, se vede ce i-a aranjat”, zice bunica. Ok, Buni, ok..), “pe tine, Oana, te scarmana daimonul cunoasterii”, “va tin pe toti de sfori ca pe niste fantose”, “nu se scrie Stendhal, ci Sthendel” si lista poate continua. Desigur, aici nu trebuie sa uitam scena “Costa, iti dau 4!” “Bine, dati-mi 4. Numele meu este Costa Alexandra, numarul 8 la catalog!”, scena demna de aplauzele clasei noastre, scena plina de drama.

Nu-i cine stie ce acest post, puteam mai bine daca maine nu era miercuri si daca miercuri nu aveam prima ora economie si daca nu primeam rezultatele la testele la care am invatat mai abitir decat oricand si daca nu as fi fost intr-o stare de dubla tensionare (1. Ce, Doamne ia-ma, oi fi facut in rasul ala de test? 2. Ba, Ruxi, da’ mai opreste-te azi, ca imi dadura lacrimile!, deci tensionare a muschilor faciali si a stomacului, din cauza rasului.)

Pe curand, daca mai sunt in viata dupa momentul 7:30-8:30 de maine.

A fost anul in care am reinceput activitatea scout (ftw!), anul in care am invatat si cel mai putin si cel mai mult, dat fiind faptul ca a reunit doi ani de liceu, sau doua jumatati de ani de liceu – ceea ce ar face..un an de liceu? Meh, logica nu-i punctul meu forte, noroc ca cei cativa spre zero care citesc sunt dăştăpţi si ma pricep. Reluam..Anul in care am vazut cel mai frumos rasarit de pe munte, dupa o noapte de cantat continuu, in care am cunoscut persoane noi, multe si super tari, in care mi-am propus sa accept ca Moldova si Oltenia nu sunt niste notiuni aflate tocmai in antiteza, cred, sper, poate, in care am avut un noroc nesimtit, atat de nesimtit incat m-a catapultat mocca peste hotare, in domenii cu destule stele si mancare de ingrasat 10 kg in doua zile, tot pe degeaba, dar si destul de mult ghinion incat sa ma invart intre a pierde avionul si o criza de nervi, un fax de la adresa buna, dar nu pentru mine, o adresa de e-mail care exista si care a pretins ca nu, un “Olteanca ce esti..” si un ras ironic, un “Domnisoara Oana X este chemata de urgenta la poarta Y” si arghhh – hai ca explic. Am uitat daca am mai facut-o sau nu, dar aici este explicatia super-simplificata: era sa pierd avionul catre Madrid, deoarece si pentru ca am uitat sa transfer un act in bagajul de mana, iar cand mi s-a adus extrem de marea valiza, nu era a mea, iar prin fax au fost transferate doar primele trei pagini ale actului in cauza, pe cand doar numarul patru conta. Cat de mult ghinion sa ai?! De la mult in sus.

Re-reluam..Anul in care mi-am zis sa incep sa folosesc chitara pe care mi-am cumparat-o, in care am descoperit ca franceza nu este o limba ataaaaaaaaat de naspa pe cat credeam, daca o gasesti cantata pe muzica potrivita, in care am ajuns de la nimic la 14 rochii and still counting, in care am luat primul zece licean la fizica, in care am luat prima nota sub zece intr-o teza, iar cand spun sub..ma refer la mult sub (cam cu 6 puncte mai sub), in care am capatat n-spe mii de porecle noi, pornind de la Dovlecel, Isterie, Maimutica, Odiseea, Oanaconda si alte cuvinte care contin’ Oana’ sau pot contine ‘Oana’ daca le chinui putin -pe ele, pe cuvinte-  si nemaiterminand vreodata. Anul in care am dat viata unei noi colectii, de ochelari hippie, rotunzi, frumosi, la 5 lei fiecare, traiasca targul!, iar din 4 astept sa se cloceasca alti pui, anul in care au intrat in vocabularul meu cuvinte pentru diabetici, mult prea dulci pentru a oferi exemple, anul in care am pierdut marea mea iubire, Babe, frumosul, iubitul si negrul meu pisic, dar am primit in schimb un diavol zis Luna, o diavolita, de fapt, care are nevoie de o eutanasiere acuuuum, pana nu mai face rau si altor nenorociti, si care a furat infatisarea predecesorului sau. Anul in care am adaugat germana in palmaresul meu -inca una si te-am luat, Rupert Grint!-, in care am auzit cea mai tare replica DIN LUME, de la fratele meu cel mic si, cand vrea, dragut dragut dragut. Vine cam asa: “Oana, ai auzit de trupa Nirvana?” Da, de ce? “Pentru ca m-a pus pe jar!”. Awww, isn’t that sweeeet, coming from an eight year old?

Continuam. Anul in care mi-am serbat ziua pe tren si intr-o sala de sport plina cu mai multi necunoscuti decat cunoscuti si intr-un oras strain, aka un camp, in care am primit un inel, dupa ani in care mi-am dorit sa primesc unul, in care am primit un aparat frumooos si care stie sa faca poze mult mai frumoase, in care..ma rog, multe chestii. Important este ca n-am stricat traditia si am continuat sa ma fac de ras oricum, oriunde, oricand si cu brio! Props to me!

Ce mi-a adus 2011-le, sau inceputul lui? Rasete si zambete. Dadadadadadadada! Cum a spus cineva, “cea mai aiurea si mai misto cantare” din gara, iar traditia are sa continue saptamanal, niste blugi de chelit buzunarul, purtati o data si apoi fuge vopseaua la spalat, unde e inceputul lui 2000, in care se purtau blugi decolorati pe alocuri, poze frumoase, ganduri de norisori roz si pufosi, poate un transplant de personalitate, dar ganduri de nori cu furtuna pentru microfon in general, un proiect frumoooos si o tona de idei pentru viitoare proiecte, multe vise, prea multe sperante, un maraton de lucrari si-oi mai vedea eu ce altceva.

Azi am reusit sa tai prin deget si unghie in acelasi timp, vrand, de fapt, sa tai painea. Iar acum nu mai pot canta la chitara. Stiam eu ca nu trebuia sa astept vacanta pentru a canta..

Alte chestii smechere? Am gasit cea mai tare geaca de ski, cu polar pe interior, super bine facuta, super bine intretinuta, 97% noua -nu putem cere chiar totul- la..nici mai mult nici mai putin de 15 lei. Noroc nesimtit? Da. Compenseaza faptul ca pe precedenta am dat doua nenorocite de milioane. De ce mi-am mai luat alta daca aveam deja una? Pentru ca nu avea gluga. Si da, este un motiv foarte bun!

Penibilitati? Probabil ca oribil de multe, insa nu stiu cum se face ca nu mi le amintesc acum. Si nu, nu ma sfiesc sa le povestesc, insa mi-e usoooor cam greu sa tastez cu super degetul bandajat de doctor Hristu care ma doare ca Satan. Nu o sa zic ca am destula vacanta la dispozitie pentru un nou post, avand in vedere experienta anterioara cu aceasta zicatoare. Da, ai ghicit. Niciodata n-am scris de doua ori intr-o vacanta, cuz I’m lazy like that.

Mediocrule.. Cine vrea sa rada una buna, sa dea rapid un sărci pe youtube la ‘robotzi’ si apoi sa se alature fan-clubului.

Iar acum, duuulce ca o savarina, am sa inchei acest post intersemestrial si mare cat pentru cei doi ani despre care am aberat. Adios!

P.S.: Saptamana viitoare plec intr-o noua calatorie capitalista, inainte de una izapezita si..muntoasa? si jur pe rosu sa profit cat pot de mult de reducerile care au invadat Bucurestiul. Ihihihi. Pentru ca haine, haine si HAINE! Sa-mi spuna cineva sa iau o pauza, va rog frumos!

M-am uitat rapid peste postul anterior, sa-mi dau seama pe unde te-am lasat pe tine, tu, cel care n-ai sa citesti in veci mazgalelile mele, pentru acest blog ma face pe mine sa rad si atat. Pe nimeni altcineva. Iar tu sa nu ma contrazici. Acum ar fi cazul sa renunt la vorbitul in dodii? Da? Poate? Mhm, si eu zic la fel.

La chimie am luat 10. Cum? Intelegand in ultima secunda, prin pogorarea Omului la mine in clasa. That was easy. Pseudo-geniul latent din mine se trezeste din hibernare uneori. Sirul instabil de zeciuri mi-a fost intrerupt de cea mai frumoasa nota in teza de la latina. HAHAHAHA. Chiar si dupa efortul suprem de a lua 10 la Inalt-Preasfinitia Sa, Econobusu, vine o mizerie de teza si-mi strica planurile. Damn. Se intampla cam asa: eu scriam, scriam si terminam teza. Indoiala ma manca si ma tot manca, pana m-a facut sa-mi arunc ochii pe o mica foaie, pentru a-mi confirma corectitudinea declinarii ultimului cuvant. “Da-mi ce ai aici. Bine. De aici poti continua teza”, spune curcanul, tragand linie sub ultimul cuvant. “Stiti..eu am terminat teza.” Asa ca..CUM, dar CUUUUUUUUUM sa iei 4 pentru copiat cand nici macar NU ai copiat? Pentru ca, cum sa spun eu, adevarul este ca..nici macar nu am apucat sa vad coltul foii. Acum am sa-mi fac singura o plecaciune, slavindu-mi norocul si inteligenta. AAAAmin. Nepotii mei, o sa fiti in extaz cand am sa va povestesc penibilitatile care se tin lant de mine.

La Bucuresti, mi-am zis ca ar fi dezamagitor sa plec fara vreo gafa. Deci! Frumos deghizata de Livia intr-o rochie -pe care chiar vroiam s-o port toata ziua, auzi, tu, cea care te-ai grabit s-o cumperi si n-am sa te iert in vecii vecilor amin pentru asta!-si, socant, simtindu-ma chiar bine, cand apare un el. “Don’t look now, but sumone’s checkin’ you out”, I mentally smirk to myself. “Vezi ca ai ecusonul pus invers.”, si pleaca. Fuck off. “Don’t look now, but you’re still stupid and you’ve done it again.” Brilliant! O alta faza de acest gen, dar datand de cativa -cred ca 3-ani, pe care, siiiincer, nu-mi amintesc daca am mai aberat-o. In caz ca da, voi sterge randurile de aici. Se facea ca eram in curtea unei scoli ce avea sa fie demolata, iar el-ul tot nu pricepuse ca exist. Pai, e grav. Produce mintea o idee: ia fa-te ca ti-ai pierdut cheile. Baaa, genial, absolut ingenios! Si le caut acolo disperata, cu telefonul la ureche, in incercarea de a afla locatia Dragosului, pentru a-i anunta iminenta mea plecare. Asa ca eu caut, el trece. “Ce faci?” “Imi caut cheile” -si acum spune-mi spune-mi spune-mi ca ma ajuti, dadadadadadada. “A. Bine.”, si trece mai departe. Dar sa te ia naibaaaaa, unde-ti sunt bunele maniere!? Trece un altul, pe care nu-l observasem pana atunci. “Ce faci acolo?” -grrr, cine mai esti si tu si cu ce ocazie te roade curiozitatea, strang din dinti cu telefonul inca la ureche. “Imi caut cheile.” “Si ce faci, le suni?”. Moment in care am inchis telefonul, l-am pus in buzunar, ca doar era nou si nu vroiam sa se metamorfozeze in gunoi atat de repede si am grait: “Le-am gasit.”, zambind cat de..duuuuuuuulce am putut. Ana inca rade de mine, amintindu-si uneori. Ia mai uita si tu.

Trecem la UP, adica Unitate si Prietenie, adica Alba-Iulia cu cercetasii, adica ziua mea la UPPPPPPP, ADICA 17 ANI! Mi-am atins target-ul de cel putin 100 de LMA-uri si muuuulte aruncari in sus si niste pantaloni in jos si mana mea tinandu-i cu disperare. Deci multumesc pentru urari! Sa trecem la gafa specifica. Ziua 2: Hike prin Cetate. Normal, patrulele au fost despartite si recompuse. Verific numele de pe ecusoanele colegilor de patrula si observ cu stupoare scris mare UNGUR pe unul dintre ele, iar mai jos doua nume. Stiind deja numele persoanei in cauza, nu m-am mai uitat la ce scria mai jos de cuvantul cu U. “Hii, sa vezi ca albanezii sunt rasisti. Adica scriu mare “Ungur”, ca sa ii discriminam, de parca ar fi categorie speciala. Si totusi..la noi de ce nu scrie ROMAN?”. Cam asa m-am framantat eu vreo doua ore, pana mi-am luat inima in dinti si am scanat ecusonul iar, cu atentie. “A..e numele ei de familie.” Stiam si eu, am vrut doar sa-mi ocup mintea cu ceva.

Daca tot e vremea colindelor, am sa amintesc o intamplare de acum doo revelioane. “Ţa-ţa-ţa, căpriţă-ţa, primiti cu colindul?”, se aude din spatele usii. Iar Rebecca si cu mine am primit, daaa, am primit. Cantand cu ei prin usa, care a ramas inchisa. Da, urat din partea noastra, dar memorabil.

Ultima amintire interesanta. Trecand pe langa mine, pe magnificele scari in spirala ale Bastiliei, Econobusu si Kung-Fu-Popa, mi-am zis ca trebuie sa mentin o statura demna si sa cobor in pace. Mi-am zis, doar. In momentul in care au trecut pe langa mine, tot ce mainile mele sustineau -o gama larga de caiete si carti, grele- au cazut. Pe picioarele lor. Am fost demna, stiu ca am fost. Apoi, incercand sa-mi fac iesirea de la ora de bi0logie, m-am intalnit chiar cu..profa’ de biologie. I-am facut cu mana si am intrat gratios la colegii F-isti. Mi se pare normal.

Am sa inchei aici, momentan. E vacanta destul de lunga si am timp sa adaug. Telex, nu-mi gasesc cuvintele. Inca nu realizez ce s-a intamplat si nu cred ca voi realiza vreodata. Ai fost o persoana pe cinste, prima persoana care m-a facut sa zambesc cu adevarat, cu 5 ani in urma. Odihneste-te in pace..

Am sa revin.

E nevoie sa explic titlul? Nu cred. Tusesc! ..Azi am mai multa logica decat in mod normal.

Am mers azi sa-mi iau un MI pentru chitara, dat fiind faptul ca raposatul a pocnit cand mi-era lumea mai draga. Mi-am cumparat si doua noi tipuri de pene, mereu pierd cate una, nu inteleg cum si de ce fug de mine. Mi-am luat si abonament pentru autobuz, i-am cinstit pe Ashu si Maria cu mancare, m-am enervat cand am ajuns acasa, doar pentru ca asa am simtit ca trebuie, nu am nevoie tot timpul de un motiv, am observat urmele de praf de pe carti  -am mentionat cat de mult urasc praful si orice alta forma de mizerie?-, m-am enervat iar, am inceput sa cuget asupra acestei neplaceri, m-am trezit 10 minute mai tarziu si m-a lovit o intrebare cu o forta suspecta: si chimia?!

Maine, pentru a nu opri maratonul de 1-2 lucrari/zi, care si-a avut debutul la inceputul lunii, s-a programat o frumoasa lucrare la chimie. Atat de frumoasa ca ma determina sa stau, sa-mi admir albul imaculat al peretelui din fata mea, sa zambesc si sa spun “da’ eu habar n-am”. Normal ca habar nu am cum se fac amaratele alea de probleme daca eu am avut treaba sa racesc si sa zac acasa cand s-au explicat. Asa ca acum n-am decat sa stau cu nepriceperea mea si sa ma mai intreb de cate ori este nevoie: si chimia?! Tot speranta moare ultima, biata de ea. Poate chiar sunt un pui de geniu si o sa am o revelatie cand am sa vad subiectul, iar mana imi va scrie continuu.

Vorbind de genialitate, in indepartata mea copilarie imi facusem un obicei din a plange in hohote din cauza ca mama n-a fost destul de inspirata incat sa ma nasca geniu. Dar acum o iert, nu toti avem idei stralucite la momentul potrivit.

Autobuzul. Slavitul, binecuvantatul autobuz plin cu babe carora le e frica “sa nu ne omoare de vii afuristul asta de sofer, mama. Acum deschide usile si cadem toti de ne facem totuna”. Autobuzul cu toate izurile din lume, mutatoare de nas sau cu darul de a te trimite in coma si de a te trezi din ea. Autobuzul care m-a dus si m-a cules de la liceu de mai bine de un an. Pentru constiinciozitatea lui, merita un post aiurea. Sau jumatate de post aiurea.

Printre primele aventuri avute in autobuz se inscrie cea pe care imi place s-o numesc..nu conteaza, o numesc eu intr-un fel, o sa reiasa din context. Cum s-a intamplat? Incercam sa ma refugiez in propria mea conserva, ca o sardina cuminte ce ma aflam, in unele zile doar sardina te poti numi, cand am descoperit ca nu am de ce sa ma sprijin sau sa ma agat. Momentul realizarii a coincis cu cresterea vitezei intr-o curba, ceea ce a cauzat un sir de reactii in lant. Reactia 1: pierderea echilibrului. Reactia 2: Cautarea disperata a unui punct de sprijin, deci lovirea mai multor pasageri. Reactia 3: caderea in genunchi. Reactia 4: lipirea fruntii, din cauza inertiei, de cureaua calatorului de pe scaunul din fata mea. Reactia 5, ultima: “Doamne omoara-ma acum si tine-ma moarta!”. Omul nu s-a suparat, ba chiar a fost dragut si m-a ajutat sa-mi ridic capul din poala sa si apoi tot corpul pe picioare. Restul drumului am avut fata camuflata in scaunele autobuzului, de un rosu aprins.

Autobuzul este mereu prilej de situatii penibile. Ieri am avut proasta inspiratie de a ma posta pe un scaun de la fereastra, scaun de pe care te poti ridica doar lovindu-ti vecinul. In fata mea a avut si mai proasta inspiratie de a se aseza un anume profesor de matematica din liceu, ale carui sfarsituri de ora le-am tot deranjat in ultima vreme, aruncandu-ma in clasa pentru a-mi vizita prietenii. Nu stiu de ce spranceana sa ridicata si mainile ostil incrucisate m-au facut sa cred ca ma recunoaste, desi cred ca la mijloc zace paranoia mea. Cert este ca am ajuns la prima ora cu o durere strasnica de gat, de la cele 20 de minute petrecute privind in podea, fara a putea evada intr-un alt loc.

Tot autobuzului i-am inchinat de multe ori adevarate elogii anul trecut, dupa sprinturi de cate 300 de m pana la semafor, doar pentru a se inchide usile cu o milisecunda inainte ca piciorul meu sa faca virgula contact cu scara. Toate astea avand in vedere ca de la iesirea din propria mea scara pana in statia de autobuz sunt 10 m, dar nu indeajuns de putin pentru ca eu sa prind mereu autobuzul.

Ca sa inchei apoteotic, tot autobuzul este locul in care mi s-a facut, recent, urmatoarea dedicatie: “Pentru tine, fatăăăă!” si da-i cu maneaua. M-am simtit..flatata, cel putin. Doamne, fa sa vina mai repede ziua in care imi iau eu permisul!

Penibilitati din ultima vreme? Avem. De exemplu, in incercarea de a-i transmite lui Dragos sa nu sufle o vorba si sa schimbe subiectul, am inghiontit exact persoana ale carei urechi le doream protejate. “Oana, ala e piciorul meu.” A, daaaa? Si care e vina mea ca este intuneric si nu vad in cine dau?! Pana la urma de unde stii tu ca nu vroiam sa-ti testez reactiile? Pai nu stii, vezi!

Ghinioane? Si mai multe. Dormind eu timp de 6 ore, am zis sa ma trezesc si sa ma apuc de scris ultimele prostii pentru materiile din ziua urmatoare, ca doar asa face oricine duminica seara. Deschid frumos primul caiet, scriu data si..se face intuneric. Preaslavita fie sfintita companie de curent. Bine ca am uitat sa mimez stingerea luminii din intrerupator, ca altfel cine m-ar fi trezit pe la 11 noaptea, cand reusisem sa adorm? Cine? Lumina, logic.

Azi a plouat, de asta am scris. Nu ca mi s-ar fi facut dor sa aberez. Tusesc iar. Dar n-are decat sa-mi creasca febra peste 40, eu tot purced la Bucuresti in acest weekend! Stai putin, nu se va intampla niciodata pentru ca sunt subfebrila! Traiasca sangele de reptila.

Target-ul pentru ziua mea: sa obtin peste 100 de ‘la multi ani’, tot pica odata cu UP-ul. De ce vreau? Inca ma intreb. Pare amuzant din exterior, desi detin informatii precise cum ca n-ar fi chiar la fel din interior.

Ma tarasc spre caietul de chimie, macar teoria sa zic c-o stiu maine. Nu de alta, dar tocilarului din mine parca-i pare rau sa strice sirul frumos de 10 de pana acum.

Prima gluma foarte buna pe aceasta tema -”stiu eu ca te place, mi-a zis mie”- m-a determinat sa-mi insusesc un rol de stalker. Dupa 10 minute de prefacere in lipitoare, aud urmatoarea conversatie “Ce-i zisesi de nu ma mai lasa in pace?/ Ba, ii zisei ca o placi./ Sa-mi bag picioarele in tine! De ce minti?!”. Ce inseamna asta, copii? FAIL. Mare.

Apoi am mai crescut si am dedus ca daca vrei sa faci ceva bine, trebuie s-o faci chiar tu. Asa ca am decis sa-mi dau marile sentimente pe fata. Ce primesc inapoi? Un monolog in care respectivul, mentionandu-mi numele, imi explica virgula ca este acelasi om si ca nu s-a schimbat de vara trecuta si ca ar trebui sa ma mai gandesc. Singura problema e ca ne cunosteam de nici mai mult, nici mai putin de trei saptamani. Ca sa ma asigur ca nu visez, intreb “Asta inseamna ‘da’?”. Raspuns: “A, nu era pentru tine. O alta Oana. Nici nu vazui ce imi scrisesi.” Super, mi-a iesit din nou.

Mi s-or mai fi intamplat si alte astfel de chestiuni din acelasi domeniu, dar le-am uitat. Concluzia trasa de aici? Ma obosesc degeaba. Acum ma multumesc sa privesc cateva secunde si apoi sa uit. Dar se pare ca nici asta nu este bine, avand in vedere ca exista o persoana care-mi atrage atentia in felul urmator “Daca te mai uiti asa, o sa se sperie.” Multumesc.

Ce s-a intamplat de cand a inceput scoala? Mi-au fost citite cu voce tare mesajele la ora de engleza, iar ragetele mele nu au fost de ajuns pentru a acoperi vocea cu intonatie frumoasa, intrebuintata pentru dezvaluirea inbox-ului si sentbox-ului meu. Apoi, am purces spre clasa, plangandu-ma de un profesor, care, surpriza, era chiar in fata mea si ma asculta cu interes.

Ar trebui sa vorbesc si despre jumatatea a doua a vacantei? Am mers in camp la Nocrich, langa Sibiu, unde am luat bataie cu izoprene, am asudat incercand sa aflu numele a 5 caini si apoi sa-i pozez, am masurat lungimea camp-ului in unghii de la picior si altele asemenea. Cand o sa ma cuprinda un nou exces de zel, am sa postez detaliat in sectiunea rezervata povestilor nemuritoare din meniul blogului de centru.

Am stat si m-am gandit zilele astea. Tot ce am scris aici, de la inceput pana am sa ma satur, reprezinta doar lucrurile obisnuite ce mi se intampla, nicidecum cele cu adevarat jenante. Asta inseamna ca am talent? Sau ca viata mea este usor anormala? Sau ambele? Sau niciuna. Nu-mi dau seama.

Ziceam acum un post sau, mai precis, acum doua luni ca vreau sa dau jos din gramaj. N-am facut nimic in acest scop, nepunand la socoteala foile lipite pe pereti cu “Daca nu faci 100 abdomene, 100 genoflexiuni si 30 flotari, o sa ramai grasa si nu vrei asta”, pe care le-am dat jos dupa doar doua zile, deoarece ma scoteau din sarite. In schimb, mi s-a spus de atatea ori ca am slabit, incat chiar incep sa cred asta. Si eu care ma gandeam ca doar puterea suprema a creierului nu te ajuta in astfel de situatii.. Doamne de m-ar ajuta si cand mi-ar fi cu adevarat de folos, astfel incat sa scada numarul de situatii penibile pe zi.

Nu mai stiu ce sa spun, deoarece experimentez o noua criza de ras cauzata de reminiscente ale zilei trecute, in care Dragos mi-a povestit cum a visat el ca era o macara, iar Azacuc – o balama. De unde iti dau voie sa intelegi ca exista fiinte chiar mai originale ca mine!

In incheiere, nu sunt o maimutica! Da, are extrem de multa legatura cu tot ce am debitat pana acum. Okay, recunosc, n-are niciuna. Dar vreau sa ma fac inteleasa: nu seman cu un astfel de animal. Nici cand ma stramb, nici cand ranjesc, nici cand nimic. Si cu asta am incheiat. Ei dracie..

Acum, dupa inghetata si pizza, astept o idee, o sclipire de moment. Pentru ce? Pentru slabit, logic. Se pare ca doar prin puterea cre’erului nu-mi iese smecheria. Iar sunca trebuie sa piara! TREBUIE!

Hai sa ne mutam la chestii mai putin triste. Ca de exemplu cum, acum cateva zile, am lasat un biet bun samaritean sa astepte la usa si sa bata din rasputeri cam douj’ de minute, crezand ca este un ticalos infractor. De, m-am gandit eu, e intre doua varste, are mustata, ochelari, bate la usa constant si cu sfiala, deci are toate calitatile unui d-ala care vine si-ti cotrobaie prin casa. Aha, nu-i deschid! Asta ca sa aflu spre seara ca biata fiinta venise sa returneze buletinul pierdut al surorii mele.. Pai daca ai mustata, nene, eu ce sa-ti fac? Nu stii ca te face sa pari suspect? Mai ales asa mare cum se vedea ea prin vizor..

Cred ca ti s-a intamplat macar o data sa te duci la tara, sa te dai cu fundul de pamant de plictiseala si caldura si sa n-ai semnal. Mai ales sa n-ai semnal. M-am aflat si eu in situatia asta si am simtit inauntrul meu dorinta de a vorbi la telefon. Dar ce sa fac? Semnal neam. Ma urc in pat – nimic. Dau ture prin casa, numa’ numa’ oi gasi – nimic. Aha, da, ma sui pe masa. Si am tras perdeaua,  macar la intimitate sa am si eu dreptul pe lumea asta, m-am cocotat pe masa si am inceput sa sporovaiesc, cu ocazionale pierderi ale semnalului si “BA, MA AUUUUUUUUUUZI?! DAR ACUM? ACUUUUM?!”. La un moment dat ma intreb la ce se uita bunica mea atat de atent, de ce-si face cruce, scuipa in san si pleaca. Dupa ma loveste realizarea. La mine. Ma intreb de ce..

As povesti eu mai multe, dar ma taie asa o pofta de exercitii, ca n-am cum sa descriu. Purced spre slabire, de acum pana la sfarsitul verii.

Nu te bucura prea mult, revin zilele urmatoare.

Am plecat in Italea, de unde m-am si intors. Concluzie? Oameni mai dobitoci ca aia n-am vazut nici macar in tara asta care, cica, da faliment. Hai sa ne dam foc si s-o luam de la capat. Zic si eu. Deci, revenind la macaronari si coeficientul lor de inteligenta. Vrei pasta de dinti? Primesti supa. Vrei paine prajita? Primesti supa. Vrei sa stii la cat incepe micul dejun? Aflii doar cand se termina. Vrei afara si te loveste ideea sa te exprimi prin “OUT”, te intreaba daca vrei “AUTO”, adica masina. Si cu toate astea, ei insista ca inteleg engleza. Pai lua-v-ar naiba, ca mult va mai place sa va bateti joc de turistii care chiar va cred pe cuvant. Dar sa nu te bata gandul sa ii vorbesti de rau, ca atunci se trezesc ca sunt, de fapt, romani si ca pricep tot ce zici. Adica, de ce n-ati zis asa de la inceput?

Trecem peste acest episod, muschii fetei imi obosesc doar cand imi amintesc cat a trebuit sa ii fortez sa se intinda si sa formeze macar un semi-zambet la glume precum “he is a stupid boy” sau “he is a little pink pig”. Ha. Ha. Mai multi ha. Gigolo italiano, pa bune, EEEE.

Am zis ca am avut camp la Polovragi? Sau n-am zis? Ma rog, zic acum. Si uite si linkul, daca e vreunul pe care il munceste curiozitatea sa afle ce s-a intamplat acolo.

http://scoutcraiova.wordpress.com/scouts-diary/polovragi/

Intre timp, mintea mea se chinuie sa gaseasca o idee de program artistic pentru Cupa. Sau o modalitate de a o convinge pe mama mea draga sa ma lase sa ma duc la Iron Maiden. Am sa-mi urez singura noroc in ambele.

Intre alt timp, mi-am dislocat umarul. La basket. Intr-o incercare esuata de a pune un capac. Adica ce? Tu, daca ai avea inalta mea inaltime de 1,58 nu te-ai gandi sa sari la unul cu cel putin douaj’ de cm peste tine? Nu stiu cum se nimereste, dar intotdeauna eu ma bag la ai mai mari. Ziceam de umar, deci. L-am dislocat, da. Cu doua zile inainte sa plec. Am stat eu si m-am framantat cum sa scap de bandaj – serios acum, tie ti-ar conveni sa stai cu mana lipita de tine pe caldura asta, fara s-o poti misca macar putin? -, iar scaparea a venit tocmai de unde ma asteptam mai putin, sau deloc: de la mama! Ceva ma face sa cred ca duzina de tricouri negre pusa in bagaj a facut-o sa se razgandeasca. Asta si intrebarea de dupa eliminarea celor 3 role de tifon si fasa elastica, anume: “acum iti iei mai colorate, nu?”. Bune si fixatiile uneori. Ale altora, desigur.

Acum ma topesc. Vreau un aer conditionat care sa nu ma gripeze si care sa ma urmeze neconditionat oriunde. Mai vreau o rochie. Vreau sa fie targul ca inainte, dublu si cu preturi sub 5 lei. Mai vreau si altceva? Nu cred. Uite cat de usor de multumit sunt!

Ieri m-am taiat la picior in robinet. Chiar daca ti se pare ca ceva nu e corect in ecuatie, de fapt, este. Nu intreba cum, nu stiu nimic in afara de faptul ca s-a intamplat. Pana la urma, tuturor ni se intampla asta macar o data in viata. Partea cu nestiutul cum, adica. Trebuie sa existe macar o dimineata in viata oricui in care sa zica “baga-mi-as, ce-am mai facut de data asta?!”, doar ca, in cazul meu, a fost spre amiaza.

In alta ordine de idei, stii cum e sa isi bata joc de tine doi copii carora le-ai putea fi mama, aproape, cred, si sa nu poti sa zici nimic? Stii? Da? Nu? E oribil. Lumea asta se duce naiba. Sau sunt eu incapabila sa raspund la baza. Una din doua.

Vorbind de lumea care se duce naiba, citesc Shogun. Stai, stai, exista o legatura intre cele doua afirmatii, sau ce-or fi. Citesc cum se distreaza unii intr-un threesome, citesc cum isi da unul drumu’ pe spatele altuia, drept insulta, citesc gandurile unuia in timp ce e pe buda, sau in fata unei galeti, la vremea lor. Citesc astea si clipesc. Verific daca am pus mana pe cartea care trebuie, presupunandu-se ca e vorba despre o carte istorica de mare seama. Apoi mai citesc ce incantate sunt niste babe japoneze de erectia pilotului american semi-constient. Citesc replica uneia dintre ele: “Acum pot sa mor fericita, deoarece am vazut Mareata lui Sulita.” Mai clipesc de cateva ori. Inchid cartea si zic: “la naiba, trebuie sa termin de citit chestia asta. Putin mai tarziu.” Asa ca, da, lumea chiar se duce un’ s-o duce, oricum nu undeva dă bine.

Cineva mi-a spus ca de fiecare data cand vorbeste cu mine, ii mor cativa neuroni, dat fiind faptul ca dau numai dume. Aberatie mai mare ca asta n-am auzit in viata vietilor mele. Eu?! Sa dau dume?! Puh-leeeeaaase.

Am piciorul tapetat cu muscaturi de purici. De fapt, le am pe amandoua. De unde? Din iarba. Si nu mor, arza-i-ar focul, nici daca te speli. Ma rog, am observat ca nu mai am muscaturi noi de cateva zile, deci asta ar trebui sa insemne ca am reusit cumva sa-i starpesc. Asa va trebuie!

Creierul meu cred ca a luat o pauza. Altfel nu-mi explic cum de am sarit, in rochie fiind, cand am fost rugata sa sar. Unii ar spune ca virgula creierul meu nu a iesit niciodata din pauza, dar eu nu-i cred, sunt doar rai.

Am mai mentionat in ultima vreme ca situatiile penibile se lipesc de mine ca mustele de rahat? A..n-a fost buna comparatia, dar se intelege esentialul. Nu? Mentionez acum a jdemia oara. Asa ca.. in incercarea de a ma grabi, am alunecat pe firele din fata usii de la balcon, cazand cu capul in coltul ei, au, da, doare, deci am mai intarziat 10 min, stand singura si miorlaindu-ma. IAR am incurcat chestia pentru buze cu corectorul de cosuri si m-am intrebat, apoi, de ce am buzele maro spre portocaliu. La fel de mirata am fost si de dimineata de pasta de dinti din urechea mea dreapta. Nu stiu prin ce sinapse a fost facuta legatura sau de ce mana mea si-a imaginat ca urechea poate tine loc de gura si nici nu ma pasioneaza subiectul prea tare.

Ajunge pentru azi.

Rog pe cei care citesc, daca exista, sa-mi spuna despre eventualele greseli gramaticale. Mie imi e prea lene sa recitesc ditamai mormanul de aberatii.

Cred ca ma duc sa ma mai culc putin.

Zicea Becca intr-un comentariu ca mama e geniala. Pai normal ca e. Trunchiul nu sare departe de aschie, nu?

La scoala am: avut gura paralizata, am luat 7 in teza, dar mi-a trecut 6, am facut o criza de ras oribila din cauza lui Busu, mi-a fost facuta o poza cu un Nokia tamplar, aka caramida, de catre un prof, am dat o noua duma la engleza, m-am facut de ras la mate. Cam multe pentru 2 saptamani sau cate or fi fost. Sa le iau pe rand.

Paralizia se leaga harul asistentei de a trata dureri, orice fel de dureri. Stiind de acest dar ceresc, am mers si eu cu caria mea in formare, cautand alinarea ce mi se cuvenea. Intru, imi spun durerea, tanti – amabila din fire – imi spune ca se rezolva, dar sa deschid gura si sa inchid ochii. Hm, rezonabil, zic. N-are ce sa-mi faca. Ma conformez. Aud un fasait si ragetul meu interior din cauza durerii proaspat provocate. Sinapsele mele fac legatura: asta mi-a facut anestezie, mama ei. Si eu vroiam doar o amarata de pastila, dar nuuuuu, mai bine anesteziem maseaua, ca sa vorbesti juma’ de zi cu un sfert de gura, sa te intrebe lumea daca ai facut accident cerebral si ai ramas cu sechele. Dragut era cand ma intrebau profii ce am si eu incercam sa le transmit ca nu pot sa vorbesc. Dar ce ai, draga? @#$$^&%*, raspund eu. Ce ai? ——-…., zic eu, din nou. Fuck yeh, invatati sa cititi pe buze. Dar care buze? Ca nici alea nu se miscau.

Ce-i cu nota suprema din teza la latina? E simplu. Trei puncte scazute din greselile mele, atotcunoscatoare de latina. Se intelege. Inca unul din cauza cuvintelelor fin scrise pe una din paginile caietului, pe care, asa cum mi-e mie norocul, looooogic ca le-a vazut curcanul. La naiba, parca se zicea ca e chioara. Am fost gresit informata.

Busu, a se citi cu SH, colegul meu, cu o fata confuza la auzul rezultatului de la kangurul de mate, am stiut de ce nu ma duc, a zis cea mai tare chestie pe care am auzit-o vreodata, printre altele. Mai intai datorez niste explicatii. Punctele din oficiu erau..cam 2. Da, doua puncte din oficiu. Ei, el a luat 1.30. “Cum am luat atat cand numai doua erau din oficiu?!” miorlaie el, dupa care eu il privesc o clipa si incep sa ma pocnesc cu capul de banca, incercand sa ma opresc din ras. N-am priceput niciodata de ce fac asta cand rad, dar probabil ca pare amuzant privind din afara. Mie imi pare doar dureros. Acum u stiu cat de amuzant iti pare tie, m-am obisnuit sa rad numai eu, nu-i bai, dar fata lui a fost geniala. A zis Rebecca acum un an pe vremea asta ca ea este, probabil, singurul om care va lua mai putin decat punctele din oficiu, desi glumea. Chiar daca nu i s-a intamplat ei, faptul nu mai este un mit. Asa ca eu zic sa nu te mai bazezi atat pe ale puncte, ca nu-s decat de fason.

Mai departeee. Azi, intarziind, ca de obicei, am intrat in clasa in stilul meu -deschide usa, arunca-te in clasa, tranteste usa la loc- cu tot cu castile pe urechi si fredonand. Probabil ca proful mi-a zis sa ma opresc la usa si sa spun o poezie, dar eu nu l-am auzit. Urechile mele erau ocupate cu altceva. Cand m-am intors la el, deja ajunsa la locul meu, l-am vazut cu telefonul ridicat. Ei, vrei sa ne jucam, a? Asa ca i-am tras cel mai dragut ranjet al meu, a facut poza si toata lumea a fost multumita.

“Doamna, ma duc sa mi-o trag color!” anunt eu la engleza, cu diploma in mana. Profa a ridicat o spranceana usor, dar eu am zambit dragut, ridicand din umeri. “Dar ce, mandro, alb-negru nu-ti mai place sa ti-o tragi?”, am citat din clasici – a nu se intelege ‘profa’. Ce ai tu cu preferintele mele? Ia nu te mai baga. Extraordinara limba asta romana, al naibilui de extraordinara.

Se pare ca de cand mi-am luat mp3 se tin gafele scai de mine. Asa ca la mate, cand s-a propus trecerea la trigonometrie, eu, cu castile la fel de pe urechi ca de obicei, am zis ceva ce se vroia a fi o soapta. Si anume “HAHAHAHAHAHAHAH, DOAMNA, CE GLUMA BUNA. ALTA N-AVETI?” Mi-am dat seama ca am urlat doar dupa ce m-a batut Livia intelegator pe umar si doamna in cauza s-a intors sa vada cine a grait.

Inca una penibila si ma duc sa scriu la franceza. Chh. Sedeam eu frumos cu rolele, cand trece singura persoana in fata careia nu vroiam sa ma fac IAR de ras -serios acum, momentele mele de glorie au atractie doar la unele persoane- si cad. Pana atunci n-am putut sa cad de pe loc, nuuuu, unde ar mai fi fost hazul? Norocul meu ca unii sunt mai chiori sau doar intorc capul la momentul potrivit.

Apropo de franceza. Incurcata limba, zau. I-auzi aci: “mon pere et sa marie”, adica taicameo si sotul lui. Iar eu nu pricepeam de ce rade profa asa cu pofta, impreuna cu un grup select din clasa mea. Pana m-a lamurit. Inca una: “je tranche mon grandparents”, zice Alina. La care doamna, crispata, ii arde un “mai, fetito, cum sa zici asa ceva?! Nu ti-e bine!?”. Sau: “nous mangeons les alemagnes”, spune Livia. Profa clipeste de cateva ori, rade, apoi o intreaba daca are habar ce a zis. Cum spuneam, incurcata limba si franceza asta. Asa ca daca ma ia cineva la bataie prin Franta, in caz ca vreau sa ma reintorc, desi ma indoiesc, urata tara, sa stiu ca e din vina mea si nefericitul respectiv nu e xenofob.

Na, ma, ca va pun si linkul de la povestea din camp. Sa nu ziceti voi ca nu sunt fata simtita. http://scoutcraiova.wordpress.com/scouts-diary/bucharest-quest/ De fapt, vreau doar sa cititi ce am scris.

Sambata mergem la panoul de catarari, de la care am pornit in hike pana acasa alaturi de Becca saptamana trecuta. Nici nu ne-a luat doua ore pana la cea mai apropiata statie de taxi si nici nu transpiram ca purcelusii. Vinerea viitoare-viitoare mergem in camp la Polovragi. Can hardly wait.

Over and out.

Mda, pe cand reciteam ce am scris, in cautare de greseli, mi se aduce cheia, care ramasese in usa. Fir-ar, e a doua oara saptamana asta. Sa-mi aminteasca cineva sa-mi iau lecitina.

Asa ca..exista un grup select de oameni care au avut ocazia, si naivitatea, de a se lasa pe mana mea cand a fost vorba de orientare. Pentru orele, in cazul unora mai norocosi, pierdute alaturi de mine, asta este un fel de scuza. Cred. De fapt, nu, n-am despre ce sa scriu si va folosesc drept pretext.

Incep cu Ana, prima care a castigat niste ore de colindat aiurea cu mine ca ghid, desigur.

A fost cam asa.. “Oana, vreau sa mergem in Real, dar mai intai sa trecem si prin centru.” Sigur, sigur, nimic mai simplu, stiu eu o scurtatura pe langa Cuza. Si am mers pe scurtatura mea, am mers pe langa Agronomie, am mai mers putin pana la o bifurcatie. Aici vine partea grea. In cotor s-o luam? Ma gandesc eu bine..Daca Real este in extremitatea stanga a orasului, atunci la stanga o vom lua. Si purcedem amandoua, asudand usor la cele 40 de grade ale lui iulie. Vorbim, mergem, mai mergem, se mai plange Ana, iesim din civilizatie. Nu-i de bine. “Ana, cred ca am gresit drumul. Putin, doar putin.” “CREZI?!”. Mai mult din grija pentru gatul meu si membrele mele inca intacte, am intrebat o doamna draguta in ce vagauna a Craiovei ne aflam. “La Balta Craiovitei.” M-am intors la Ana si am ras dragut, ras ce mi-a fost intampinat cu un ranjet mai putin dragut. “Si, deci, Ana, buna mea prietena..vrei s-o luam prin tiganime si cainaraie sau sa ne intoarcem si sa ocolim, a doua oara, tot orasul?” Iar Ana a ales prima varinta, cu conditia ca eu sa fiu folosita drept scut. Vestea buna este ca am ajuns la destinatie cu toate partile corpului. Partea mai putin buna este ca am ajuns acolo, dar putin cam in spatele hypermarketului. Asa ca a trebui sa ne cataram pe niste movile de pamant, pe langa gard, dar am reusit toate astea cu succes.

Acum eu stiu ca Ana nu s-a suparat pe mine. Vorba ‘ceea,  miscarea e buna, chiar si in toiul verii. Chiar si pe langa o mlastina puturoasa, chiar si pe langa roiuri de caini, chiar si cand faci tot orasul la pas pentru ca apoi sa descoperi ca ai batut drumul degeaba, caci nu aveau ce vroiai tu.

Al doilea fericit a fost Dragos. Aici a durat mai putin, punctul A, din care am plecat, aflandu-se mai aproape de punctul B, in care trebuia sa ajungem. Cert e ca pana sa strabatem tot drumul am trecut din Brazda pe la gara, apoi prin parti pe care inca nu le-am identificat ale Craiovei, apoi prin parti la care n-am fost atenta, fiind prea angajata in conversatie, apoi prin Rovine si, in final, la destinatie. Drum ce se putea face in 20 de minute, mergand drept inainte. Dar de ce sa faci 20 cand poti sa faci 10, pentru ca, logic, stie Oana o scurtatura. Cred ca intr-o viata anterioara am fost harta rutiera.

Cu Livia si Gabi am dat prea putine ture in jurul cozii prin Bucuresti, in toiul noptii. Asta pentru ca nu stiam bine unde trebuie sa ajung, doar ca trebuie sa vad o bodega si niste betivani, dupa care sa fac la dreapta. De observat este ca virgula cu cat cunosc mai putin destinatia, cu atat ajung mai repede.

Deci cine mai doreste o scurtatura si este presat de timp, sa apeleze cu incredere la mine.

Acum s-o rezolv si pe Rebecca, alaturi de Make si Ashu, oameni care nu pot sa-si tina gura, dom’le.

Pe cand incercam eu sa fiu convingatoare, transformand uuuuusor faptele – din ‘imi era rau’, mi-a iesit ‘am vomitat langa el’, el fiind portarul de a carui nelegiuire si inima impietrita trebuia sa conving un om- si fleosc! Sar mai sus-numitii cu gura. Unul ca ‘tu parca nu vomitai’, altul nu mai stiu ce a zis. Cert este ca mi-au dat planurile peste cap si s-a dus naiba argumentul meu. Adica nu puteati sa taceti si voi? Mureati? Oricum nimeni n-ar fi crezut ce debitam eu, dar totusi, putin respect se poate?

Cum ziceam, merg la Bucuresti si ma intorc duminica. Intre timp, mai am 3 compuneri la franceza de facut, abia astept sa ma apuc de ele. Mint, abia astept ziua de maine cand o sa fie macel la ultima ora. Imi tin pumnii pana atunci.

Asa ca..pa? Nu cred ca mai este ceva interesant de adaugat.

A, ba da, da, cum sa nu. Mama mea, plina de jovialitate, m-a intrebat aseara “Si voi ce-o sa faceti la Bucuresti?”. Vezi tu, mama, este un fel de concurs de orientare. “Saracii copii..” Pai cum adica ‘saracii copii?!’, ma revolt eu. “Ma gandeam ca va trebui sa fi si tu intr-o echipa si sa ajuti la orientare..” Vai, dar iti multumesc, mama draga. Vom vedea noi cine rade la urma!

Despre vacanta de Pasti nu mai mentionez, a fost un du-te-vino continuu, mai ca-mi era dor de scoala, cu cele doua drumuri ale ei zilnice. Sau nu.

Over and out. Ma duc sa-mi pregatesc harta.